- Instalarea distribuţiei SuSE Linux 10.0
Sistemul SuSE Linux 10.0 l-am instalat de pe suport DVD, în prealabil setând opţiunile de bootare din BIOS-ul calculatorului pentru a efectua bootarea de pe unitatea optică. După bootare apare ecranul cu opţiunile de instalare posibile:
Opţiuni de instalare
Prin intermediul primei opţiuni al meniului poate fi realizată bootarea normală de pe hard-disc în cazul în care distribuţia Linux este deja instalată pe calculator. Dacă nu este instalată aceasta se poate realiza prin intermediul următoarelor trei opţiuni de instalare, iar dacă sistemul a fost instalat însă s-au ivit probleme în funcţionarea sa, acestea pot fi remediate optând pentru penultima poziţie al meniului lansând în execuţie o procedură de remediere. Această opţiune este foarte utilă de exemplu în cazul în care încărcătorul de boot s-a deteriorat şi trebuie reinstalat. Prin intermediul ultimei opţiuni se poate realiza o scanare a memoriei pentru a vedea dacă există probleme legate de funcţionarea şi exploatarea acesteia.
Pentru a putea opta pentru alte moduri de instalare se apasă tasta F3, iar pentru selectarea limbii va fi acţionată tasta F2.
Procesul de instalare a necesitat o pregătire prealabilă realizată în cinci paşi:
După ce am selectat limba română, din multitudinea de limbi disponibile, pentru procesul de instalare cât şi pentru limba implicită a sistemului, a fost afişată licenţa distribuţiei SuSE Linux 10.0 produsă de Novell Software, licenţă cu care am fost de acord pentru a putea continua procesul de instalare. Cu ocazia analizării sistemului, evident, am optat pentru o nouă instalare şi nu pentru efectuarea unui update după care am setat fusul orar, în caseta de text „Regiune” marcând Europa, iar în caseta „Fus orar” alegând România. La ultimul pas al pregătirii instalării am ales mediul grafic KDE pentru că îmi place mult mai mult decât mediul GNOME, KDE oferind o interfaţă grafică foarte prietenoasă, uşor de utilizat cu un aspect foarte plăcut.
După parcurgerea paşilor etapei pregătitoare a procesului de instalare urmează instalarea propriuzisă a sistemului, proces care se realizează şi ea în doi paşi:
- configurarea procesului de instalare (setarea a tot ceea ce va fi instalat);
- executarea instalării propriuzise.
Înainte de toate programul de instalare afişează o listă cu toate componentele hardware detectate cu posibilitatea de a vedea informaţii detaliate despre acestea. Această configuraţie se salvează într-un fişier pe hard-disc sau pe o dischetă în funcţie de preferinţe.
Sus
Selectarea pachetelor software
Trecând mai departe urmează selectarea pachetelor software pe care doresc să le instalez. Această etapă nu este cea mai simplă datorită faptului că este lăsată la latitudinea utilizatorului, acesta având libertatea deplină de a alege din oferta extrem de bogată de pachete - chiar sute de programe -, utilizatorul novice având nevoie de multă concentrare pentru a fi în stare de a face alegerile benefice lui.
Datorită faptului că fiecare utilizator preferă alte pachete de programe, nu voi documenta amănunţit acest pas, neavând relevanţă opţiunile pentru care am optat.
Un ajutor important în această etapă o constituie faptul că programul de instalare oferă explicaţii clare referitoare la destinaţia fiecărui pachet software, afişate pe tot parcursul procesului. Această libertate a utilizatorului de a instala după bunul său plac anumite pachete iar altele nu, este totuşi ţinut sub control de către programul de instalare în sensul că instalarea unor pachete (în vederea bunei funcţionări ale lor) impune existenţa şi altor pachete pe care iniţial utilizatorul poate nu selectase pentru a fi instalate, caz în care se afişează o listă care conţine pachetele care se impun a fi instalate în plus faţă de ce a dorit iniţial utilizatorul pentru a rezolva problema dependenţelor dintre pachete.
În finalul configurării procesului de instalare este afişat un ecran cu setările de instalare efectuate până în acest moment. Setările aici mai pot fi modificate, de exemplu în acest punct am setat încărcătorul de boot (Boot Loader Type) optând pentru programul GRUB.
În afară de GRUB (GRand Unified Boot loader) mai era disponibilă opţiunea LILO (fiind vorba de programul clasic LInux LOader) şi o a treia opţiune adică fără un program de bootare, această opţiune fiind aleasă în cazul în care calculatorul nu are hard-disc ori se doreşte ca bootarea să se realizeze prin alte moduri respectiv de pe dischetă de boot, de pe CD-ROM ori prin reţea.
Sus
În acest moment am ajuns la una dintre cele mai importante etape ale instalării datorită faptului că în acest caz este vorba despre un calculator care va avea instalat trei sisteme de operare.
Procesul de lansare al unui sistem de operare se numeşte bootare. Acest proces este dirijat - imediat după pornirea computerului - de instrucţiunile înmagazinate în cipul BIOS care citeşte primul sector de pe hard-discul cu numărul cel mai mic adică sectorul Master Boot Record (MBR) pentru a căuta, găsi şi lansa în execuţie un mic program special denumit boot manager, care va căuta în tabela de partiţii partiţia bootabilă pentru a încărca în memorie sectorul de boot din partiţia activă.
MBR are dimensiunea de 512 Bytes şi conţine :
Boot managerul este un progrămel ce rulează primul când este pornit un calculator. Rolul lui este de a afla care este partiţia activă şi executarea codului din sectorul de boot din partiţia activă. Acest program trebuie să trasfere controlul nucleului sistemului care la rândul său iniţializează restul sistemului de operare.
Tabela de partiţii conţine intrările pentru cele 4 partiţii primare, dintre care doar una este activă la un moment dat.
În cazul în care există şi o partiţie extinsă această partiţie va fi denumită hda5 – hdxx. Am precizat în capitolul 2 că pe calculator există 4 partiţii Windows notate C:, D:, E:, F:, dintre care partiţia C: este partiţie primară iar celelalte sunt componentele unei partiţii extinse fiind partiţii logice. Partiţia extinsă este şi ea primară. Aceste partiţii sunt notate de Linux ca şi în imaginea cu partiţiile din capitolul 2.
Semnătura de boot este o sumă de control care are rolul de a verifica dacă a fost definită o tabelă de partiţii sau dacă există erori în tabela de partiţii.
Boot managerul permite încărcarea mai multor sisteme de operare, acestea putând fi selectate dintr-un meniu, operaţie ce nu poate fi executată de către BIOS datorită faptului că acesta nu poate vedea decât o parte foarte infimă din suprafaţa hard-discului adică pentru BIOS sistemele de operare instalate pe diferite partiţii ale hdd nici nu există.
Înainte de a instala SuSE Linux 10.0, pe calculator coexistau sistemele de operare Windows Milllennium şi Windows XP Professional. În acest caz pentru lansarea unuia dintre cele două sisteme windows mă foloseam de managerul de boot din dotarea Windows. La pornirea calculatorului boot loaderul windows (NTLDR) instalat în MBR mă roagă să selectez una dintre sistemele de operare care apar în listă respectiv Windows XP Professional sau Windows Millennium Edition. Acest lucru poate fi efectuat prin utilizarea tastelor direcţionale şi apăsarea tastei ENTER în limita timpului de aşteptare. În cazul în care nu se selectează celălalt SO, la expirarea timpului de aşteptare va fi lansat sistemul de operare iniţial selectat. Mai există posibilitatea ca după selectarea sistemului de operare, prin apăsarea tastei F8 să se aleagă alte moduri de lansare a respectivului sistem.
Fiecare dintre aceste managere de boot prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje care trebuiesc luate în calcul în momentul în care se decide care va fi instalat.
GRUB a fost realizat de Erich Boleyn în anul 1995, iar în anul 1999 a ajuns să fie parte componentă din proiectul GNU. Iniţial el a încercat să modifice boot loaderul de la FreeBSD, dar a realizat că e mai bine să scrie din temelii un boot loader nou. În zilele noastre a ajuns să fie unul dintre cei mai buni managere de boot Linux.
GRUB este compatibil cu FreeBSD, NetBSD, OpenBSD, Linux, şi de asemenea suportă Dos şi Windows. Este foarte flexibil permiţând ca încărcarea sistemului să fie posibilă şi dintr-o consolă.
Suportă o multitudine de sisteme de fişiere: FFS, FAT16, FAT32, minixfs, ext2, ext3 şi reiser. Prin intermediul lui GRUB se poate face o dischetă bootabilă indiferent de distribuţia Linux instalată.
GRUB este alcătuit din 2 părţi principale: stage 1 şi stage 2. Stage 1 se află în MBR, iar stage 2 se află pe hdd în /boot/grub. Mai există un stage 1.5 care este intermediar între stage 1 şi stage 2. Cele trei părţi ale programului funcţionează astfel: Stage 1 încarcă stage 1.5 iar stage 1.5 încarcă stage 2 care la rândul lui încarcă în memorie kernelul. În cazul în care unul dintre stage-uri nu funcţionează GRUB pune la dispoziţie o consolă prin intermediul căruia poate fi pornit sistemul.
Partea cea mai critică în procesul de înţelegere a programului GRUB este obişnuirea cu sistemul de numerotare a partiţiilor pe care îl foloseşte, acesta fiind diferit faţă de sistemul de numerotare al Linuxului. Notaţia
în GRUB se referă la a doua partiţie pe primul hard-disc. Primele două litere desemnează mediul adică hd (hard-disc) sau fd (floppy-disc). Prima cifră reprezintă hard-discul, iar a doua cifră reprezintă partiţia, în ambele cazuri numerotarea făcându-se de la 0 în loc de „a” în cazul hdd şi în loc de unu în cazul partiţiilor. Partiţiile primare sunt numerotate de la 0 – 3, iar cele logice sunt numerotate de la 4 în sus.
Dacă presupunem că în computer există un hard-disc pe /dev/hda, un cdrom pe /dev/hdb, un cdwriter pe /dev/hdc, un al doile hard-disc pe /dev/hdd, atunci /dev/hdd7 (a şaptea partiţie de pe al doilea hard-disc) devine pentru GRUB (hd1,6).
Cei care au mai multe hard-discuri şi multe partiţii se pot pierde uşor în schema de numerotare a GRUB-ului.
LILO a fost poate cel mai folosit manager de boot de-a lungul anilor. Poate fi spus că este cel mai încercat dintre bootloader-ele de Linux. Totuşi se pare că GRUB creşte mult în popularitate. Comparând cele două programe de bootare se observă lipsa unor caracteristici ale LILO pe care GRUB le are, cum ar fi: lipsa suportului pentru limita de 1024 cilindri, începând cu versiunea 21.4 a fost remediată această lipsă, o altă caracteristică „negativă” a lui LILO era faptul că după orice modificare a fişierului de configurare trebuia să fie reinstalat, pentru a lua în calcul modificările făcute. Totuşi LILO este în continuare folosit pentru că pe anumite sisteme GRUB-ul nu funcţionează, iar LILO funcţionează. Bine înţeles mulţi utilizatori folosesc LILO pentru că îl cunosc bine şi vor să-l folosească în continuare.
Cum bine ştim, BIOS-ul încarcă sectorul de boot în memoria computerului cu prima parte a bootloaderului şi îi predă controlul, după care este încărcat restul programului. În cazul în care managerul de boot este LILO, pentru a putea vedea ce părţi din el au fost încărcate, LILO afişează una după alta literele L-I-L-O fiecare literă însemnând o anumită fază de încărcare din program.
LILO la rândul său poate încărca următoarele sisteme de operare: DOS, Windows 9x/NT/2000/ME/XP, Linux şi BSD. LILO nu necesită o partiţie dedicată, poate fi instalat numai din Linux şi nu are nevoie de un sistem de fişiere.
Şi LILO are o mini consolă, dar este folosită doar pentru a specifica parametri opţionali nucleului. Pentru a avea acces la ea în cazul în care în fişierul de configurare nu apare comanda prompt se apasă tasta Shift.
Un dezavantaj semnificativ pe care îl are LILO este acela că în cazul în care în fişierul de configurare apar erori, nu se va reuşi bootarea nici unui sistem de operare, pe când la GRUB poate fi pornit orice sistem direct din consolă indiferent de setările din fişierul de configurare.
Cele două managere de boot prezentate mai sus au în comun faptul că trebuie instalate în MBR sau în sectorul de boot al unei partiţii.
LOADLIN oferă posibilitatea de a boota Linux dintr-o partiţie Dos, fără să folosească MBR-ul sau sectorul de boot dintr-o partiţie. Nelucrând cu MBR acest program oferă o oarecare siguranţă în comparaţie cu celelalte boot mangere.
Pentru a putea folosi acest program pentru bootarea Linuxului este absolut necesară prezenţa unui mediu Dos fie de pe hard-disc fie de pe o dischetă. Este foarte simplu de intrat în Dos în cazul în care este instalat pe hard-disc Windows 98 chiar înainte de bootare prin apăsarea tastei F8. De remarcat este faptul că doar la Windows 9x există Dos. Dat fiind faptul că pe acest computer sistemele Windows nu au Dos singura posibilitate de a boota Linux cu LOADLIN ar fi prin intermediul unei dischete sistem Win 98.
În concluzie se poate spune că oricare dintre boot loaderele prezentate poate fi o alegere potrivită, fiecare având avantajele sale prezentate în următorul tabel.
|
......................
|
GRUB
|
LILO
|
LOADLIN
|
|
Suportul pentru limita de 1024 de cilindri
|
Da
|
Da (începând cu versiunea 21.4)
|
Da
|
|
Partiţie dedicată
|
Nu
|
Nu
|
Nu
|
|
Instalare din sistem
|
Linux
|
Linux
|
Windows, Linux
|
|
Poate să încarce următoarele sisteme de operare
|
DOS, Windows 9x/ NT/ 2000/XP, Linux, BSD, BEOS, SCO Unix, OS/2, Solaris
|
DOS, Windows 9x/ NT/ 2000/XP, Linux, BSD
|
Linux
|
|
Instalare numai in MBR sau in sectorul de boot al partitiei
|
Da
|
Da
|
Nu
|
|
Cerinte sistem de fisiere
|
Linux nativ
|
-
|
FAT/FAT32
|
|
Imagini fundal
|
Da
|
Da
|
Nu
|
|
Licenta
|
Free
|
Free
|
Free
|
|
Site
|
http://www.gnu.org/ software/grub
|
http://www.acm. uiuc.edu/ workshops/linux_install/ lilo.html
|
http://elserv.ffm .fgan.de/ ~lermen
|
|
Opţiunea mea a fost programul GRUB deoarece acesta oferă o interfaţă grafică cu un meniu foarte clar, fiind capabil de a porni şi alte tipuri de sisteme de operare, totodată fiind un program mai nou decât LILO are performanţe superioare.
După alegerea încărcătorului de boot urmează stabilirea locaţiei acestuia pe hard-disc. Instalarea în sectorul de boot este opţiunea recomandată de sistem cu excepţia cazului în care mai există instalat pe hard-disc şi sistemul de operare OS/2, sistem care are cerinţe speciale. Am preferat ca programul GRUB să fie instalat în MBR.
A urmat stabilirea sistemului de operare implicit adică sistemul de operare care va fi pornit în cazul în care în intervalul de timp prestabilit utilizatorul nu alege nici una dintre sistemele de operare disponibile. Opţiunea implicită este SuSE Linux 10.0. Am fost de acord neaducând modificări acesteia. Tot aici mai apar menţionate şi celelalte sisteme de operare care vor putea fi pornite de către GRUB.
Încărcătorul de boot mai oferă posibilitatea de a edita parametri care se trimit nucleului sistemului de operare. Nu am adus nici o modificare acestor argumente.
Aici se încheie configurarea de bază în ceea ce priveşte instalarea încărcătorului de boot. Restul configurărilor acestuia se vor executa după instalare (capitolul 5).
Sus
Instalarea pachetelor
Următorul pas care este efectuat de programul de instalare este solicitarea confirmării instalării sistemului SuSE Linux 10.0 cu setările efectuate până în prezent, acestea fiind complete poate fi executată instalarea pachetelor software anterior selectate. Se atrage atenţia asupra faptului că vor fi formatate partiţiile anterior stabilite, operaţie în urma căreia datele existente se vor pierde. Luînd la cunoştinţă aceste aspecte şi înţelegând exact urmările lor, am confirmat continuarea procesului de instalare.
După crearea celor două partiţii, respectiv root (/) şi swap, a început instalarea efectivă a sistemului cu pachetele anterior selectate. În contradictoriu cu operaţia de selectare a pachetelor software, operaţia de instalare este una dintre cele mai simple pe parcursul căreia tot timpul sunt afişate informaţii cu privire la pachetul care chiar atunci se instalează cât şi despre evoluţia instalării şi durata acestuia, cât şi numărul total de pachete şi dimensiunea spaţiului care se ocupă pe disc de acestea.
Durata instalării pachetelor depinde în primul rând de numărul pachetelor selectate pentru instalare, iar în al doilea rând de performanţele computerului. În acest caz durata instalării pachetelor a fost de aproximativ 20 minute.
Finalizarea instalării
După instalarea pachetelor software, urmează finalizarea instalării de bază, operaţie ce constă în cinci paşi:
- copierea fişierelor pe sistemul instalat;
- salvarea configuraţiei;
- instalarea managerului de boot;
- salvarea setărilor instalate;
- pregătirea sistemului pentru boot iniţial.
Aceşti paşi se execută automat de programul de instalare fără a solicita intervenţia utilizatorului, putând fi urmărit progresul operaţiilor.
În această fază toate fişierele sistemului de operare se află pe hard-disc. În principiu instalarea este terminată însă sistemul încă nu poate funcţiona la parametri optimi, motiv pentru care se mai impune efectuarea unor setări esenţiale pentru buna funcţionare a sistemului proaspăt instalat, care are ca urmare modificarea unor fişiere de sistem în funcţie de configuraţia hardware. Această etapă de configurare este considerată etapa finală a procesului de instalare chiar dacă de aici în colo nu se mai copiază fişiere pe disc. Urmează deci ultima etapă a instalării, etapă care cuprinde configurările de bază ale sistemului, tratată în capitolul următor.
Sus
|
